KRITIKE

Motto: "...Şi l-au numit Anonimus."(Costel Zăgan)

Anca-Diana Babei, CEASUL OFRANDEI, 2002

Dacă Noe se apucă de scris, normal, potopul se amână din criză de timp.

Iar cuvintele vin, şi vin, şi vin asemenea unui ocean lăsat să circule liber, dintr-o pagină în alta! Şi poemele se adună, picătură cu picătură, până la epuizarea spaţiului, voiam să zic, a cărţii!

Oare rămâne ceva din:

Perfectul simplu

Perfectul compus

mai mult ca Perfectul

Stau cu mâinile arse

şi râd.

Să nu ne grăbim, totuşi cu etichetarea!

După colţ,

un câine mov

prinde rădăcini în asfalt.

Bineînţeles, cititorul se poate întreba:

Ce culoare are lătratul unui câine mov?

Replica, banalizată de atâtea insomnii, e gata să înşfece pe toată lumea:

Noaptea, şi câinii şi pisicile au aceeaşi culoare. Cine nu mă crede, să deschidă fereastra şi să viseze altceva. În proză, de pildă.

Oricum, e târziu şi pentru plus şi pentru minus.

În carnea mea aleargă lupii.

Urletul lor îmi întoarce pagina. Urmează altă noapte albă.

Însă la modurile nepersonale,

Nu

ne mai putem legăna

în scrâciobe de verbe.

Şi-atunci?

Fără nume (deocamdată?), poeta creşte repede..

Iar vara ne desface trupurile în doi.

Uneori, însă, cuvintele nu mai spun nimic. Doar există. Ca nişte obiecte inerte. Nici măcar deranjante.

Nimeni nu tuşeşte despre nimeni.

Cineva a iubit un copac

Şi s-a aruncat în prăpastie.

Altceva?

Urşi şi computere.

Mulţimea paşilor inundă focul.

şi

săruturile se zidesc în castelul cu turn.

Eu rămân mereu cu o singură aripă.

Despre gri îmi urlă în

sânge cuvântul.

Nu se plăteşte bilet de ieşire din poemotecă!

(Am tăcut de două ori în aceeaşi carte. C.Z)

Evadez dintre paranteze:

a răsărit soarele lehamitei:

Caut umbrela altui poem.

Hai să ne iubim pe aleile unui cerc.

Sensul giratoriu al creaţiei. Al poeziei? Al poetului? Al cititorului?

Toţi şi toate.

Nimeni şi nimic.

Costel Zăgan

REMEMBER - POEME PE O FRUNZĂ - 2018

acum 2 ani

Costel Zăgan

11 mai 2018 la 06:23 · 

Lecturi perpendiculare: POEME PE O FRUNZĂ, 2018

Motto:

 O lectură adevărată e ca o înălţare: mută orizontul cu tot cu cititor! 

(Costel Zăgan)

Mă uit în sufletul poporului român şi-mi spun cu uimire:
Ce suflet mare şi gingaş are poporul japonez!

Ce precizie a sensibilităţii!

Ce spirit de observaţie ieşit din comun!

Ce delicateţe fără margini încape într-un haiku!

Ce furtună se zbate-ntr-un GOGYOSHI!
Ce liniște fără margini în valurile unei GOGYOHKA!

Ce iubire infinită într-un suspin!

Mă uit şi-mi amintesc de MIORIŢA:

pe-un picior de plai
pe-o gură de rai!

Costel Zăgan

AUTOPORTRET DISIMULAT

LECTURI PERPENDICULARE

Motto : O lectură adevărată e ca o înălțare : mută orizontul cu tot cu cititor. (Costel Zăgan)

AUTOPORTRET DISIMULAT

(Andrei Pleșu, Fața către față. Întâlniri și portrete)

”Cititorul citește cărți și extrage citate. Autorul citește ansambluri și face hermeneutică. Aș agăuga că există și o a treia variantă : lectura creatorului, adică a aceluia care citește pentru a scrie. ”

Andrei Pleșu realizează cu brio tote cele trei forme de lectură, reușindu-i , la fel de bine, și delirul, și nuanța, și exactitatea. Desigur, cu restul retoric de rigoare.

De exemplu :
MIHUL DRAGOMIR :
* ”era un particular”
* ”un virtuoz al solilocviului”
* ”Cu alte cuvinte, gândirea era pentru intimitatea supremă a spiritului ”.
CONSTANTIN NOICA :
* ”avea, în ceasul din urmă, conștiința că spusese tot ce avusese de spus.”

”Nu se poate spune că PETRE ȚUȚEA a dus cu Puterea un război din care a ieșit învingător. Căci el a început prin a fi învingător, și a dus războiul cu grația suverană a celui ce nu poate pierde. Cum să piară o victimă pe care călăul însuși o admiră ? ”

”CIORAN a început deci - cum singur o mărturisește- acolo unde Nietzsche sfârșise. A deveni-cu voie sau fără voie-reversul propriului tău infern !
A culmina cu un zâmbet sau cu o reverență după ce ani de-a rândul ai exersat nuanțele unei isterii.”

”Dar în vreme ce ELIADE și-a cicatrizat rana prin erudiție, CIORAN a lăsat-o deschisă, a ales să sângereze impudic, în văzul lumii.”

”ALEXANDRU PALEOLOGU reprezintă ultima reverență pe care o face veacului nostru boierimea autohtonă.”

Astfel, privind(u-se) în oglinda timpului, Andrei Pleșu a făcut, trăsătură cu trăsătură, și rană cu rană, cu bucuria autodescoperirii, portretul celuilalt, al aproapelui său, spiritul!

PETRU CREȚIA era ”un uluitor profesor. Asta înseamnă, cred, trei virtuți reunite :
- o știință de carte masivă și limpede ;
- o boierească savoare a cunoașterii ;
- și o miraculoasă vocație de a transmite . ”

MIRCEA DINESCU ”e mereu transparent , curajos, direct, cum puțini știau să fie în lumea noastră de ieri.”

Poate că celălalt nu este, vorba lui Sartre, doar infernul, ci și personajul cel mai romantic al autobiografiei lui Andrei Pleșu : un munte de cultură, cu inocente abisuri sufletești.
Și uite așa, vrând-nevrând, autorul realizează o anumită ierarhizare a uitării. Pentru că, să ne amintim totuși, uitarea este cea care ne structurează și cunoștințele, dar și prieteniile. Fără niciun echivoc.
Anesteziant chiar.
În vreme ce ignoranța cotidiană ne manipulează viețile, încercând și, de cele mai multe ori, reușind să ne impună sensuri de împrumut.

Costel Zăgan