Îmi amintesc faptul că mi-am putut ajuta copilul, eu sau tatăl ei cu propriile cunoștințe dobândite în școală, după 20-30 de ani de la terminarea ei.
Făceam și noi, generația noastră, meditații, doar în anul precedent treptelor școlare, nu din clase primare, ca acum.
Am făcut literatură universală și am citit atât de mult, încât recunosc acum că, stau să procesez un pic(sau mai mult) subiectul unei cărți, spre aducere aminte.
Mi-am ajutat copilul până în clasa a 1V-a, după care i-am spus că e pe cont propriu și pe meritele ei. Cât fructifică, atât va ști.
Și nu i-am cunoscut profesorii, și nu am intervenit în niciuna dintre situații.
Drept urmare nu a dorit să o așteptăm la porțile liceului nici la susținerea examenelor, nici la afișarea rezultatelor. Dar aș minți să spun că n-am trecut pe la poarta liceului, în timpul examenului.
Așa cum nici eu n-am lăsat-o pe mama să vină cu mine la afișarea rezultatului la prima treaptă de liceu. Am citit ce era afișat și am izbucnit în plâns.
O doamnă necunoscută, peste care trecuseră mulți ani m-a cuprins în brațe, consolându-mă că pot să mai dau examen în toamnă. N-am apucat să răspund fiindcă din spate am auzit o voce: Nu plânge că n-a luat, ci fiindcă a luat! Și am văzut-o pe mama cu un buchet mare de gladiole roșii.
Și da, plângeam de bucurie. Mama casnică, tatăl sudor, oameni simpli, liceul cu renume. Și nici nu pot spune că nu și-au dorit tot ce era mai bun pentru copilul/copiii lor... scuza dezinteresului personal al unora dintre părinții zilelor actuale. Repet, unora!
Și, mă întreb, înaintea celor scrise mai jos: în acest caz se mai poate face transferul de cunoaștere între generații?
▪︎■▪︎
Ce rost mai are să știe absolvenții teorema lui Pitagora, volumul sferei, scrisul și cititul, Creangă și Eminescu, franceză ori spaniolă, mecanisme simple și vectori, compoziția chimică a materiei, viața plantelor și animalelor, Renașterea și umanismul, marile descoperiri geografice, deosebirea dintre Munții Alpi și Munții Anzi sau dintre limba latină și America Latină?
Există mulți oameni astăzi, mai ales dintre reprezentanții noilor generații, care nu simt nici un fel de handicap în lipsa lor de cultură, în ignoranța lor, în mintea lor vidată în mod intenționat și care – educați pentru contingent și obișnuiți cu trăirea clipei – vor ca în școală să se dobândească nu cunoștințe, ci numai deprinderi, numai tehnici de viețuire și de supraviețuire, numai modalități de adaptare la mediu.
Adaptarea omului la viața curentă pe care o trăiește nu s-a făcut niciodată prin discipline practice care să le excludă pe cele considerate "teoretice", ci prin teorie serioasă care să explice bine viața cotidiană.
De aceea, a spune că matematica este inutilă, fiindcă elevii nu vor folosi, niciodată, în viață, integralele sau limitele este un nonsens.
Matematica este prezentă în toate fibrele omului contemporan, în toate evenimentele vieții cotidiene, dar ea trebuie studiată în școală ca să poată fi folosită.
Veți spune că toate astea le face acum computerul. Fals!
Le face omul, cu ajutorul computerului, iar dacă omul face acest lucru în mod mecanic, fără să înțeleagă și să poată explica ce face, atunci, omul contemporan a ajuns, deja, un mecanism, încetând să mai fie om.
La literatură, un elev nu mai poate citi toate romanele importante ale omenirii sau ale românilor și nici nu mai acceptă să preia mecanic opiniile criticilor și istoricilor literari și să le învețe pe de rost.
Dar asta nu-i dă cuvânt să spună că literatura secolului al XIX-lea – de exemplu – este desuetă și să pretindă în programele școlare texte sportive, reportaje despre catastrofe naturale, regulamente și instrucțiuni etc. în locul textelor literare.
Lectura clasică se poate completa cu filmul inspirat din literatură (și se poate îmbina arta literară cu arta cinematografică).
În locul textelor plicticoase din criticii consacrați, se pot face dezbateri și se pot ghida elevii spre descoperirea de către ei înșiși a sensurilor unui text literar.
Dar nu se poate înlocui textul literar cu textul banal!
Firește, anii au trecut și școala este obligată să țină pasul cu viața, dar nu aruncând peste bord valorile reale în favoarea unora iluzorii.
Iar programele europene, naționale sau locale de educație sunt foarte importante, dar nu de ele ducem lipsă, în primul rând, ci de aplicarea legilor existente, de scoaterea educației din statutul de cenușăreasă, de tratarea cu seriozitate a școlii.
Altminteri, vom distruge, fără bombe și fără pandemii, dar, pas cu pas, acest popor.
Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române
