Motto: "...Şi l-au numit Anonimus."(Costel Zăgan)
Anca-Diana Babei, CEASUL OFRANDEI, 2002
Dacă Noe se apucă de scris, normal, potopul se amână din criză de timp.
Iar cuvintele vin, şi vin, şi vin asemenea unui ocean lăsat să circule liber, dintr-o pagină în alta! Şi poemele se adună, picătură cu picătură, până la epuizarea spaţiului, voiam să zic, a cărţii!
Oare rămâne ceva din:
Perfectul simplu
Perfectul compus
mai mult ca Perfectul
Stau cu mâinile arse
şi râd.
Să nu ne grăbim, totuşi cu etichetarea!
După colţ,
un câine mov
prinde rădăcini în asfalt.
Bineînţeles, cititorul se poate întreba:
Ce culoare are lătratul unui câine mov?
Replica, banalizată de atâtea insomnii, e gata să înşfece pe toată lumea:
Noaptea, şi câinii şi pisicile au aceeaşi culoare. Cine nu mă crede, să deschidă fereastra şi să viseze altceva. În proză, de pildă.
Oricum, e târziu şi pentru plus şi pentru minus.
În carnea mea aleargă lupii.
Urletul lor îmi întoarce pagina. Urmează altă noapte albă.
Însă la modurile nepersonale,
Nu
ne mai putem legăna
în scrâciobe de verbe.
Şi-atunci?
Fără nume (deocamdată?), poeta creşte repede..
Iar vara ne desface trupurile în doi.
Uneori, însă, cuvintele nu mai spun nimic. Doar există. Ca nişte obiecte inerte. Nici măcar deranjante.
Nimeni nu tuşeşte despre nimeni.
Cineva a iubit un copac
Şi s-a aruncat în prăpastie.
Altceva?
Urşi şi computere.
Mulţimea paşilor inundă focul.
şi
săruturile se zidesc în castelul cu turn.
Eu rămân mereu cu o singură aripă.
Despre gri îmi urlă în
sânge cuvântul.
Nu se plăteşte bilet de ieşire din poemotecă!
(Am tăcut de două ori în aceeaşi carte. C.Z)
Evadez dintre paranteze:
a răsărit soarele lehamitei:
Caut umbrela altui poem.
Hai să ne iubim pe aleile unui cerc.
Sensul giratoriu al creaţiei. Al poeziei? Al poetului? Al cititorului?
Toţi şi toate.
Nimeni şi nimic.
Costel Zăgan
